Cine esti?- cap.2

-Domnisoara, trezeste-te! Acum!
Layla deschise usor ochii. Era prima data cand adormea la o ora.
-Domnisoara, care e raspunsul la intrebarea mea?
"Intrebare?" gandi Layla. Abia deschise ochii si inca nu putea realiza nici la ce ora se afla. Sa raspunda la acea intrebare ii era practic imposibil.
-Nu stiu si, sincer, nu prea imi pasa.
Dupa aceste cuvinte timpul parca se opri in aceasta clasa. Katy se opri din mestecat guma, profesorul scapa creionul din mana iar tocilarul clasei fu pentru prima data distras de la fascinanta ora. Trebuie sa recunoastem ca liniste mai profunda ca in acel moment, nu a mai fost niciodata la ora domnului Tilde. Literatura era considerata de multi plictisitoare, fapt de inteles avand in vedere cat de mult intra in detalii domnul profesor.
-Po...pof...poftim?! se balbai domnul Tilde.
Dar Layla nici nu se mai obosi sa ii raspunda. Isi lua ghiozdanul si iesi pe hol. In secunda urmatoare totul reveni la normal: domnul profesor mormaia ceva neinteles de nimeni, Katy continua sa mestece delicioasa guma cu capsuni iar ceilalti si-au reluat activitatile obisnuite acestei ore. Katy nu isi mai facea griji desi era vorba de Layla. Ea simtea ca totul va fi bine si ca aceasta perioada neagra din viata prietenei sale va trece, caci timpul poate vindeca si cele mai adanci rani. Singura persoana care nu se simtea in largul sau dupa plecarea Laylei era Andrew. O urmarise in tot acest timp si acum, dupa ce fusese martor la acea scena, scena care nu o caracteriza deloc pe Layla, nu isi gasea locul in banca. Se tot misca, mazgalea hartii pe care apoi le mototolea si parca vroia sa plece si sa stea in acelasi timp. Cand cineva din spatele clasei spuse "Layla asta e tare ciudata", Andrew se ridica si pleca fara macar sa spuna o vorba.
-Dar ce s-a ales de ora mea? striga nervos domnul Tilde dupa iesirea lui Andrew.

Holul era pustiu. Andrew  nu stia incotro sa se indrepte. A ales intr-un final sa iasa in curtea liceului. In momentul in care el pasi in curte, mici perle au inceput sa loveasca asfaltul. Din ce in ce mai rapid si din ce in ce mai multe. Ploaia era ceva rar prin locurile acestea, dar Andrew nu se minuna deloc. El doar cauta cu privirea pe cineva anume. O zari pe Layla pe o banca.  Se apropie de ea cu pasi marunti, parca evitand ceva.
-Layla.
De cand avu loc tragedia, Layla nu reactiona nici macar la vocea lui Katy. Oricine o chema, striga sau injura isi pierdea timpul. Layla nu se obosea nici sa o priveasca pe persoana respectiva. De aceea, Andrew zambi cand Layla isi intoarse chipul spre el. Andrew se aseza langa ea si pentru o clipa vru sa ii spuna ceva ce il framanta de ceva timp , dar renunta in momentul in care Layla incepu sa vorbeasca.
-Andrew, ce cauti aici?
-Am venit...am iesit sa...nu! De fapt, ora de literatura era chiar dezgustatoare si...
-Da. Uneori domnul Tilden poate fi...care e cuvantul potrivit oare?
-Agasant? sugera Andrew incercand sa-i prinda privirea.
-Exact. Agasant. E un cuvant potrivit, spuse Layla lasand privirea in pamant.
-Layla, realizezi ca stai in ploaie?
-Stam.
Un suras scurt  se afisa  pe chipul Laylei. Desigur, Andrew nu-l rata. Era sigur ca nu i se paruse. Layla a zambit. Pentru o secunda, dar a zambit. "E cert!"
-Andrew, vreau sa vad soarele din nou.
-Stiu, Layla, spuse Andrew imbratisand-o.
Acest scurt moment fu unul minunat. Pentru cateva clipe, Layla simti ca in sufletul sau se instalase pacea. In ciuda acestui lucru, se speriase. Deveni suspicioasa. De ce Andrew, tipul mereu rece si distant, o imbratisa? Aveau cateva cursuri impreuna, dar ei nu au avut o conversatie adevarata niciodata. Totusi, uneori Layla credea ca el o priveste. Desigur, se convingea rapid ca a fost o simpla impresie. Acum era diferit. El ii arata afectiune unei colege cu care abia schimbase doua vorbe intregul semestru. "Ii e mila de mine?" Ca urmare a acestui gand, Layla se desprinse din bratele lui si adoptase o atitudine defensiva:
-Ce vrei, Andrew?
-Ce vrei sa spui?
-Ploua iar tu ...
Dar nu-si termina cuvintele caci intamplator dadu de privirea lui. Ochii sa caprui erau asa de calzi. Ploaia se opri.
-Ar trebui sa te usuci undeva. Te vei imbolnavi.
-Dar tu?
Andrew rase ca si cum el stia ceva ce Layla nu. Acest lucru o nedumeri pe ea.
-Mai bine te-ai grabi acasa. Daniel e obosit iar frigiderul e gol. Ia pe drum niste icre. Le adora doar. Eu am ceva important de facut. Ne mai vedem.
Layla ramase perplexa. Ce a fost asta? De unde stia ca fratele ei adora icrele si ca frigiderul e gol? Totul era prea derutant pentru ca ea sa se oboseasca macar sa-i dea de capat.

Cumpara icre pe drum si ajunse acasa unde constata ca frigiderul era intradevar gol. Ciudat. Andrew era ciudat.
-Buna, Daniel.
-Soro, mor de foame. Am venit de la servici si, normal, deschid frigiderul. Ce crezi?  Nu avem nimic de haleala!
-Stai linistit, am luat niste incre.
-Parca mi-ai citit gandurile, Layla. Hai sa mancam atunci! spuse Daniel vrand sa para entuziasmat.
-Nu imi e foame. Mananca tu. Eu ma duc sa imi fac temele.
O minciuna de altfel si Daniel stia.
-Layla, o opri Daniel.
-Da?
-Totul va fi bine. Maine vine matusa Vela. E reprezentantul nostru legal si...
-Stiu, spuse Layla dorind doar sa ajunga in camera sa si sa doarma. Pentru mult timp daca se poate.
Odata ajunsa in camera, ceva i se paru straniu. Lucrurile erau intr-o ordine impecabila: lenjeria patului era schimmbata, cartile de pe birou candva aruncate la intamplare erau acum asezate in biblioteca iar in camera se putea simti o mireasma placuta de crizanteme.
-Daniel, ai fost in camera mea? striga Layla.
-Glumesti? Abia am avut timp sa fac un dus.
"Atunci cine..."
Pe birou, langa cutia cu creioane colorate, un bilet!

"Zambeste. E unul dintre putinele lucruri care nu are un pret."

Cine esti? -cap. 1

       "Atat de cald..." gandi el ferindu-se de soare cu mana. Pasea incet pe strada cu mainile in buzunar, gandindu-se la toate si nimic. Ii placea la nebunie sa isi lase gandurile libere, fiind uneori surprins de ce poate naste mintea sa. Desi "practica" acest joc cu intentia de a uita, sfarsea mereu la fel: amintindu-si. Ca de fiecare data incerca sa-si reprime amintirile, dar in zadar. Acum hoinarea pe strazi, cautand ceva care sa ii distraga atentia sau care sa-l faca sa uite. Barul nu reprezenta o solutie pentru el, desi se gandise la asta. Partea cu imbatatul si uitatul ii suradea, dar partea cu durerea de cap ii displacea. Si oricum, cand avea sa se trezeasca amintirile l-ar fi ravasit din nou. In acest moment Daniel isi dorea un singur lucru: pace sufleteasca. In celalalt capat al orasului, la liceul St. Andrews, sora sa Layla,  suferea la fel de mult. Cumva aceasta tragedie o transformase intr-o fiinta absenta. Orice ar fi incercat prietenii ei, ea nu ieasea din aceasta stare. Chipul sau candva luminos si mereu vesel, aducea acum mai mult a chip de piatra. Nicio emotie, nicio traire, absolut nimic nu se putea distinge. Doar o cuta intre sprincene, mereu acolo precum o umbra care nu te paraseste niciodata.
       Magia disparuse. Casa era acum goala, lipsita cu totul de dragostea care nu demult plutea in acest camin. Mireasma acelor trandafiri proaspat culesi pe care doamna Rachel ii punea in fiecare dimineata pe hol, era acum o amintire. Sambata, care candva era atat de speciala pentru ei toti, se transformase  acum intr-o zi de lacrimi si durere. In fiecare dimineata, cei doi se trezeau sperand ca totul a fost un cosmar, dar odata ce coborau in sufragerie se loveau de realitate. Mama nu mai era acolo sa pregateasca micul-dejun. Nu se mai auzeau cuvinte precum :" Layla, trezeste-te azi!" sau "Daniel, unde pleci fara sa mananci?". In locul agitatiei obisnuite de dimineata se instalase o ciudata atmosfera de liniste mortuara.
-Layla! Layla! Stai!
Desi prietena ei cea mai buna, Katy, o striga, ea nu auzea. Pana nu demult ar s-ar fi intors doar la auzul primelor sunete, caci ii recunostea vocea imediat. Doar erau prietene de la gradinita.  Legatura lor era una speciala. Erau mai mult decat doua prietene. Katy simtea cand ceva nu era in regula cu Layla si invers. Cand Katy si-a rupt piciorul, Layla a stiut imediat ca prietena ei cea mai buna patise ceva desi erau la 700 de km departare una de cealalta. Cand Layla plangea cu noptile, din cauza nenorocirii petrecute, Katy se trezea si nu putea adormi pana ce plansetul Laylei nu inceta. Si acest lucru se intampla fara ca ele sa-l constientizeze. Locuiau in case diferite, pe strazi diferite, in cartiere diferite si in familii diferite. Cu toate acestea, ele erau ceva mai mult decat simple prietene.
-Layla! Pentru numele lui Dumnezeu!
Layla se opri. In sfarsit. Tinea strans la piept niste caiete. Isi ridica privirea spre Katy si spuse doar:
-Da.
-Layla, imi fac griji pentru tine. Stii ca imi pare foarte rau pentru ce s-a intamplat, dar nu poti continua asa. Au trecut cinci luni. Te vei imbolnavi. Serios, Layla, revino-ti! spuse Katy apucandu-si prietena de brat.
-Katy,totul va fi bine. Calmeaza-te! rosti Layla apasat, smucindu-si bratul.
Asa proceda mereu Layla, lucru care o scotea din minti pe Katy. De fiecare data cand ceva o apasa, Layla vorbea ca si cum ceilalti ar avea o problema si nu ea. Era prima data cand Katy simtea ca intradevar nu isi putea ajuta prietena. Era peste puterile sale.

        Desi Daniel suferea la fel de mult, el se comporta putin mai responsabil. Poate si pentru ca era mai mare decat Layla cu  doi ani. Stia ca trebuie sa mearga mai departe, sa aiba grija de surioara sa si sa razbeasca in viata. Dupa-amiaza, cand nu era la scoala, lucra la un restraurant. Desi ajungea acasa frant, se apuca de studiu. Stia ca viata il pune la incercare si tocmai de aceea nu se lasa batut. Dar oricat de puternic ar fi fost, avea si el momentele lui de slabiciune, momente in care simtea ca a ajuns la capatul puterilor. Si in aceste momente isi spunea mereu:

"Va plati. Il voi gasi si va plati pentru ce a facut."